Unul dintre cei importanți factori pentru creșterea și dezvoltarea plantelor în mod adecvat îl reprezintă elementele nutritive din sol. Unele terenuri agricole nu necesită vreo intervenție exterioară din partea omului, deoarece sunt fertile în mod natural și pot susține dezvoltarea optimă a culturii de plante, însă există terenuri agricole mai sărace în nutrienți, iar în acest caz se impune folosirea de îngrășăminte pentru a echilibra solul din punct de vedere nutritiv.


În funcție de productivitatea care se dorește a fi obținută, agricultorii aleg un anumit tip de îngrășământ care să se potrivească cu respectiva cultură agricolă. Așadar există îngrășăminte pentru fiecare tip de cultură agricolă, de exemplu îngrășăminte foliare pentru pomi fructiferi, pentru legume, îngrășăminte chimice sau complexe care au menirea de a furniza plantelor substanțele nutritive necesare dezvoltării lor.


Înainte de a prezenta cum se utilizează îngrășămintele pentru fertilizarea solului în perioada corespunzătoare. Este important să trecem în revistă tipurile de îngrășăminte existente.


Îngrășămintele se clasifică în îngrășăminte chimice și îngrășăminte organice, iar fiecare dintre aceste tipuri au anumite caracteristici. 


Îngrășămintele organice sunt îngrășăminte naturale, cu elemente de fertilizare neprocesate sau procesate foarte puțin și sunt obținute din deșeurile animalelor, ale plantelor sau din exploatarea unor minerale naturale. Câteva exemple de îngrășăminte organice sunt: gunoiul de grajd (folosit de regulă la fertilizarea de toamnă pentru legumicultură); gunoiul de păsări (este bogat în azot potasiu și fosfor, se recomandă aplicarea uscată sau amestecat cu apă, deoarece în stare proaspătă poate conduce la creșterea acidității solului); compost (se obține prin fermentarea frunzelor uscate și este ideal pentru utilizarea în timpul iernii); resturi vegetale (resturile rămase pe sol după recoltare care constituie un foarte bun îngrășământ de toamnă).


Îngrășămintele chimice sunt îngrășăminte obținute prin procesarea anumitor resurse pentru a se obține nutrienții care vor fi aplicați pe sol și absorbiți de plante. Resursele din care sunt obținute aceste îngrășăminte sunt extrase din roci, minerale, elemente organice, produse petroliere sau chiar din anumite tipuri de sol. Există pe piață o gamă largă de îngrășămintele chimice care pot avea în compoziție 11 substanțe nutritive. Acestea se împart în trei categorii:

  • Fertilizatori principali - categorie în care intră azotul, fosforul și potasiul;

  • Fertilizatori secundari - din această categorie fac parte sulful și calciul;

  • Microelemente - în această categorie se regăsesc: molibdenul, zincul, borul, manganul, cobaltul și cuprul.

În privința produselor comercializate, cele mai utilizate îngrășăminte chimice sunt: azotatul de amoniu, îngrășămintele fosfatice, cele complexe, cele superfosfate, nitrocalcarul, îngrășămintele azotoase, ureea sau sulfatul de amoniu.


De regulă, fertilizarea are loc primăvara și toamna, dar există și situații deosebite în care este necesară aplicarea de îngrășământ. Iată care sunt principalele tipuri de fertilizare:


  1. Fertilizarea de bază


Fertilizarea de bază se realizează toamna înainte de semănat. Pe sol se aplică un strat subțire de îngrășăminte minerale, dar și organice, care vor fi absorbite de sol pe o perioadă mai lungă de timp.Trebuie evitată însă fertilizarea de bază pentru legumele timpurii, se poate aplica doar pentru cele târzii. Încorporarea poate fi realizată cu plugul sau cu discul etc. Atunci când fertilizarea de bază are loc primăvara, trebuie realizată, utilizând substanțe mai solubile decât cele folosite la fertilizarea de toamnă, pentru a facilita absorbția. 


  1. Fertilizarea locală


Fertilizarea locală se aplică în același timp cu semănatul sau plantatul. Spre deosebire de fertilizarea de bază, când îngrășămintele sunt aplicate pe întregul teren, în această situație, îngrășământul este folosit doar pe rândurile în care se vor planta semințele, răsadurile sau în cuiburile acestora. Fertilizarea locală este importantă pentru asigurarea necesarului de substanțe nutritive al plantelor, de-a lungul perioadei de vegetație.


  1. Fertilizarea suplimentară

Este o formă de fertilizare care se utilizează în momentul în care se observă o carență de substanțe nutritive la anumite plante sau se dorește susținerea suplimentară a plantelor de-a lungul perioadei de vegetație. Constituie o practică des întâlnită în legumicultură.